quinta-feira, 12 de julho de 2007

L’oulibeirica scalfada



Habie ua oulibeirica mui mimosa, que daba uas azeitunas mui redundicas, i l duonho gustaba muito deilha. Lhougo de pequenica, quando mais parecie un galhico cun meia dúzia de fuolhas, fizo-le un paredon al redror i eilha creciu cumo an riba dun altar. Gustaba de mirar l mundo d’anriba l sou altar, beilaba quando l’aire le fazie cuçquinhas puls galhos al parriba i solo tenie pena de nun poder ir atrás las paixarinas que passában por eilha cumo ua cinta de la bielha de mil quelores.

L’oulibeirica fui medrando i daprendendo todo l que podie: sabie que cada staçon de l anho ye galana a la sue maneira, que cada cousa ten l sou tiempo i hai que asperar que la frolica naça i arrame l sou oulor tan fino que mal se sinte, que l’azeitunica creça até quedar negra i relhamposa cumo las nuites strelhadas.

L duonho podaba-la cun muito geitico, scababa-la na primabera i regaba-la quando l rechinadeiro de l berano fazie agostar ls montes al redror. Quando benie l tiempo de apanhar las azeitunas, an beç de la barear, ripaba-la sin apertar muito la mano pa nun struncar nanhun galhico i nun arrincar muita fuolha. Apuis, quando l azeite ampeçaba a salir de las azeitunas, era tan amarielho que parecie l sol a nacer.

Un die, bieno ua airaçada que le cobrou un galho. Las outras oulibeiras al redror rien-se deilha porque quedou assi scalfada dun lhado. L’oulibeirica ampeçou a quedar triste, las fuolhas ouxadas, ls galhos sengos i sin fuorça para assegurar las azeitunas. L duonho yá nun sabie l quei habie de fazer.

Passou muito tiempo i l’oulibeirica nun habie modo de arribar. Até que un die ampeçou a sentir uas cuçquinhas a la punta de baixo de l tuoro. Cuidou que era ua paixarina, mas debelgou-se i nun biu un germo. Las cuçquinhas éran cada beç mais, acabando por se afazer a eilhas.

Fui mui friu aquel eimbierno. Yá nun habie carambina, mas l'oulibeirica inda nun sentie l’ougadielha a correr-le pul tuoro i puls galhos. Era assi que passaba l renhon de l eimbierno, a drumir i culas raízes angaranhidas i bien spetadas para aguantar las airaçadas.

Ua purmanhana, yá l sol iba alto, spertou cun un rugido defrente que l aire fazie al passá-le pulas fuolhas. Mirou-se toda i nun biu amboras. Eilha nun gustaba de se mirar pa l lhado d’adonde staba scalfada. Mas la curjidade era tan grande que tamien por alhá passou ls uolhos de las fuolhas. Nien querie acraditar ne l que bie: ua folhica dun berde azeituna staba agarrada a un gromo i rie-se par’eilha. Era primabera.

L duonho yá muito tiempo que nun iba a ber la sue oulibeirica. Asperou que abançara la primabera i un die, mui triste, agarrou ua sierra i un açadon para la botar abaixo. Assi, aqueilha malina amarielha nunca la iba a deixar crecer i dar outra beç azeitunas. Anton, treminou a arrincá-la, fazer ua gábia bien fonda i poner outra oulibeira de staca, que yá tenie an casa al modo. Mas quando chegou alhá, l’oulibeirica staba fresca i relhamposa cumo se nunca tubira malina nanhue. Mirou-le pa l tuoro i dixo mui admirado:

- Mira, naciu-le ua polha a l’oulibeirica! Se calha ye por esso que stá outra beç tan mimosa...

Quedou tan cuntento que se abraçou a la sue oulibeirica i fui-se ambora para casa sin l’arrincar.

Cula calor de berano, l gromo botou-se a crecer, a crecer, a crecer, sien parar. Quando abanaba cul aire yá le fazie fiestas a l’oulibeirica pul tuoro arriba. I nun parou de crecer até acabar d’anchir l lhado adonde l’oulibeirica staba scalfada.

Dende palantre naide tornou a fazer caçuada deilha. L’oulibeirica, agora, até tenie bergonha de quaije que se haber deixado morrer solo por las outras faláren mal deilha. Daprendiu que nun desistir de bibir ye l melhor modo de resolber todos ls porblemas. Tenemos fuorças andrento que percisamos de saber sacar. Nien que haia que sufrir i asperar muito tiempo.


Fracisco Niebro